Complexele din copilărie și adultul de astăzi

Cu siguranta cu totii am trecut prin episoade cu lacrimi si complexe in anii copilariei sau adolescentei. Momente de genul au in rol esential in derularea vietii noastre, acela de a ne pregati pentru situatii si mai dificile, pentru a “ne cali” (vorba bunicii), de a ne face mai puternici. Fie ai facut parte din acea gasca de copii care facea misto, fie erai de partea cealalta: subiectul de batjocora. Ca asa-s copii, nu prea constientizeaza ce zic, ce fac, ce rani adanci pot lasa in timp. Cine ar zice ca o vorba aruncata la misto sau in gluma poate afecta pe cineva atat de mult, incat sa-si aduca aminte toata viata?

De ce am ales sa vorbesc despre asta abia acum? Pentru ca simt ca m-am copt destul de mult incat sa realizez ce fraiera am fost ca am lasat vorbele copiilor sau a oamenilor din jur sa-mi alimenteze un complex. In curand voi avea si eu copilul meu si ma gandesc ca va creste si poate va intampina si el situatii de acest gen. Cum le voi gestiona eu ca parinte? Inca nu stiu… dar clar e ca nu il voi lasa sa cada prada propriilor frici. Cu totii avem complexe: unele mai mici, altele mai mari, important e cum le facem fata si daca le lasam sa fie parte din noi, sa fie acel ceva – semnatura noastra cu care ajungem sa ne mandrim pana la urma. Dumnezeu ne-a creat diferiti cu un scop. Suntem unici.

Ei bine, in adolescenta nici macar nu as fi putut deschide subiectul asta, ca as fi intrat in pamant, acum vorbesc despre el ca si cand e ceva normal, asta sunt eu pana la urma. Bineinteles, imi dau seama ca abia acum sunt complet “vindecata”, ca m-am maturizat, sunt femeie, sotie, devin mama, am incredere in mine, in cine sunt si nu las sa ma zdruncine niste vorbe aruncate in vant.

Si ca sa nu vorbesc in neant, contextul e urmatorul: se da o pustoaica ochelarista, cu urechi clapauge, citez: “de elefant”, care nu constientizeaza in inocenta ei ca urechile sunt subiect de barfa la scoala, in grupul de prieteni, la biserica, printre verisori si chiar adulti, asa ca-si prinde parul de fiecare data in coada de cal. Asta pana la un moment dat, cand prin clasa a V-a , a VI-a devine domnisorica si realizeaza ca nu e tocmai ok ce vede in oglinda. Pana la urma, toti cei din jur au dreptate, urechile alea chiar sunt groaznice. Toate cuvintele si poreclele mi s-au intiparit in minte: urechi de elefant, clapauga, “auzi tu ce frecventa prinzi la radio?”, “iti iei zborul cu urechile alea?”, plus faptul ca unii imi ciupeau urechile si altele, crezand ca e misto sa glumeasca asa cu mine… Si uite asa am ajuns pentru cativa ani buni sa port doar banderole si bentite ca nu cumva sa imi iasa urechile prin par – mai ales ca parul meu nu era unul foarte bogat si imediat imi ieseau urechile in evidenta.

Usor, usor anii au trecut, am renuntat la bentite si am inceput sa am incredere cat de cat in mine. Cel mai simplu mi-a fost sa fac eu misto de urechile mele inainte de a lasa pe cineva sa se lege de ele. Practic, asta a fost armura mea. Astfel, treptat incepeam sa ma impac cu gandul ca urechile clapauge ma fac mai speciala. Bineinteles, m-au ajutat si cativa oameni cheie din jur (carora le multumesc)  sa prind incredere in mine si sa ma vad frumoasa asa… desi mi-a fost foarte greu la inceput.

Cum m-au afectat pe lunga durata rautatile celor din jur? Acum, dupa atatia ani, inca nu imi prind parul cand ies din casa pentru ca nu imi place ideea “de a fi descoperita”. Am senzatia ca toti se holbeaza la urechi, desi nici nu cred ca observa cineva, e in capul meu. Parul il tin prins doar in casa sau de fata cu familia si prietenii care imi stiu “complexul”. Acum nu l-as mai numi asa, pentru ca m-am obisnuit cu el si nu ma vad cu alti ochi. Nu stiu daca as putea sa ma operez, desi la un moment dat imi doream cu ardoare asta. Am realizat ca de fapt asta e semnatura mea, ca sunt speciala asa si ca oamenii care ma iubesc nu vor fi niciodata impiedicati de urechile mele. Dimpotriva, au inceput chiar sa imi placa. Vorbesc pe subiectul asta relaxata cu cei din jurul meu. Cate se pot schimba in ani…

Cand eram mica si sufeream cu lacrimi amare in camera mea intr-un colt dupa ce un copil sau o persoana imi arunca o jignire la adresa urechilor,  mi-am promis ca atunci cand “o sa ma fac mare”, ma voi duce la fiecare persoana care a contribuit la alimentarea acestui complex si ii voi spune ca nu a fost in regula ce a facut. Bineinteles, ca nu m-am dus la nimeni, desi ii stiu pe nume pe toti. Cei care au facut misto, cel mai sigur nici nu isi amintesc asta sau daca o fac, se scuza cu vorba “eram doar un copil”. 

Una peste alta, am scris aceste randuri pentru ca stiu ca sunt adolescenti care trec prin asta sau adulti care inca au complexe din cauza unor urme adanci din copilarie. Singurul lucru pe care-l pot spune este sa ne gandim de doua ori inainte de a face o remarca unui om – poate-l ranim fara sa ne dam seama, sa fim mai empatici si buni unii cu altii. De asemenea, daca avem un complex sa nu-l lasam sa ne darame, sa incercam sa-l vedem ca parte din noi, din unicitatea noastra, sa ne acceptam si sa ne iubim mai mult. 

P.S: Inca nu imi vine sa cred ca dupa atatia ani am avut curajul sa scriu pe subiectul asta. Altadata muream de rusine daca cineva zicea ceva de urechile mele. Sper ca asta sa va incurajeze si pe voi sa fiti puternici in fata oamenilor care arunca cu vorbe uitandu-se la aspecte fizice, fara sa vada cum sunteti de fapt voi in realitate. Poate sunteti de 10 ori mai buni decat ei, iar vorbele lor nu ascund decat proprii frustrari si probleme.

Nu uitati sa va iubiti mai mult!

Sursa foto featured: pixabay.com